din “Mama”, de PS Ioan Suciu

„UCIGASULE!”

Acesta este titlul paginilor pe care le traduc din admirabila carte scrisa de Lisbeth Burger „Fulg alb” - Memoriile unei moase”29.

Micul nostru spital condus de surori de caritate, Maici calugarite, are si doua camere cu cate doua paturi pentru femeile care nasc… Totdeauna sunt chemata cand se naste vreun copil.

Intr-o noapte maicile trimisera in graba dupa mine. Medicul nu era acasa si in orice imprejurare puteam da ajutoarele de urgenta. La spital a fost adusa sotia unui ospatar. Febra ridicata, lesinuri, delir, hemoragie.

- Necazuri de-ale femeilor, rosti maica. Dupa regula comunitatii, maicile nu puteau lua parte la nasteri. Da, necazuri de-ale femeilor! Din nenorocire de-acelea care se intampla in vremea din urma. Conditiile generale indica aici complicatii grave. Nu e un avort de rand. Cuget de unde poate sa vina o astfel de febra.

E o femeie aciuata in comuna la-nceputul razboiului, impreuna cu sotul ei. Au deschis o cantina, o „casina”, apoi un cinematograf cu reprezentatiile cele mai obscene, pentru „educatia poporului”. Sigur ca facura bani, insa nu inteleg cum de nu s-a rasplatit altfel aceasta scoala de depravare. Se povestesc atatea! De nopti vesele si secrete, cu obIoane trase; de colturi ascunse de ochii lumii, de oaspeti straini… Se vorbesc multe, dar nici un lucru bun. Femeia aceasta n-a fost vazuta niciodata in biserica, nici la cea catolica, nici in capela protestanta, nici in comunitatea evreiasca.

Atunci cui sa aduc la cunostinta: parohului, pastorului, sau rabinului? Pacienta nu are nici un semn care sa-i vadeasca vreun interes religios. Pudra, creion de buze, picaturi pentru ochi, forfecute pentru unghii, un pieptene, o oglinda si o duzina de obiecte de nimica. Un biletel, un nume: „Infirmiera si maseuza” si dedesubt, cu creionul: urmasa a lui Marx (medic urmarit pentru provocari de avorturi).
Am ajuns! Am inteles!

Intr-un mare cheag de sange negru se arata manuta unui copilas conceput de cinci luni.

- Maica, sa ai la indemana toate pentru o interventie, de-ndata ce va sosi medicul. Daca se va mai putea face ceva aici, e doar o operatie.
Petrecui o noapte teribila, cea mai fioroasa din intreaga viata mea, caruia i-au urmat nopti si zile de groaza. As fi dorit sa fie de fata toate acelea pe care diavolul, vreodata, le-ar sfatui la avort!

O moasa este obisnuita la multe lucruri: la tipete, la urlete, la temeri, la dureri, la sange si spaima. Acolo unde orice femeie ar cadea in lesin, noi trebuie sa ramanem nemiscate, stapane, linistite, uneori aspre, de parca nu am avea in maini o fiinta vie, o inima ce bate si sangereaza. Dar o intamplare ca aceasta niciodata nu as dori sa mai retraiesc.

Ornicul turnului batu cele douasprezece lovituri in tacuta si molcoma noapte de vara. Peste zi dogorise din greu. Geamurile erau inca deschise sa intre racoarea noptii. De obicei, bolnavii asculta numarul batailor din turn. Bolnava se ridica acum: isi atinteste spre usa ochii largiti de-o spaima fioroasa, privirea i se atinteste tot mai vie, groaza si delirul cresc… cu o saritura vrea sa se dea jos din pat… spre geamul larg deschis.

- Plecati, plecati! rosteste gura livida. Sudoarea ii sta broboane pe frunte; abia razbim s-o retinem. Cade pe perna: geme de spaima si tulburare. Ce putea sa fie in camera? Nimic! Nici o umbra, nici o raza de lumina. Bolnava striga infricata. Vrem sa facem intuneric de-a binelea. Spaima tasneste iarasi.

Vreau sa apuc siringa - puteam face asa ceva in vreme de razboi. Nu am ce face, bolnava nu poate sa ramana prada unei astfel de exaltari care ar putea sa tina ore de-a randul. Si noi suntem epuizate. Cum am putea impiedica halucinatiile? Nu stiu cine le casuna. Parca bolnava nici nu intelege cuvintele noastre.

Cateva clipe sta pierduta si sfarseste sa cada pe perne. E galbena ca ceara si pare grozav de imbatranita. Apoi spaima revine si femeia incepe sa vorbeasca.

- Iata-i, iarasi vin… unul dupa altul, unu, doi, trei… acesta este mare, aproape la termen… patru, cinci, acesta a ramas mititel…sase, sapte, opt acesta-i fara cap, uite ca-l tine in maini… noua, zece… acesta nu mai are picioare… si totusi merge… e taiat in doua si sangereaza, unsprezece, doisprezece… Si acum o alta mana… si un picior… Unde ti-e capul? Si celelate membre? De ce nu aveti ochi?… Ochii… Si deodata apuca plapuma si si-o apasa pe fata. Nu! … nu … nu, plecati! nu aveti dreptul sa traiti! Si recade mistuita de puteri.

Abia se scurg cateva clipe si incepe din nou.
- Ii auziti vorbind? Ii auziti? Nu pot sa vada lumina cea vesnica… da-ne ochii tai, mama!… Ne-ai luat ochii… dani-i pe-ai tai… acolo, acolo, nu vedeti… unu… doi…trei… Si iarasi teribilul numar pana la treisprezece.

Parca mi s-a oprit inima in piept alaturi de un gand ce se ivi in mine. Dar nu, nu se poate, este delirul febrei! Insa gandul nu vrea sa ma paraseasca. In cuvintele ei era un inteles: un piciorus si un brat al copilului sfasiat cu atata cruzime in sanul mamei, au iesit. Sa fie al treisprezecelea?…

- Ce vreti acum… aici… astazi? Sunteti morti… nu ati trait niciodata… eu nu am copii… cine v-a trimis?… Iata-i, iata-i, se-ntorc… unu… doi… trei… Ii auziti cum striga? Ii auziti cum ma cheama? ii auziti? Noi nu putem sa ajungem la vesnica pace… nu putem… ne-ai furat pacea… suntem fara patrie… ne-ai azvarlit din sanul mamei… ne-ai furat pacea… intoarce-ne linistea… si ochii… grozavele scobituri fara ochi!

Degetele subtiri ale bolnavei arata pe perete si numara doi… patru… sase… plecati! plecati!…

Intinde mainile, le-nvarte in jur parca ar vrea sa se apere si sa indeparteze vedeniile, si asa pana ce se prabuseste pe perne. Dar nu afla liniste. Un nou asalt de groaza incepe.

- Uite-i, acolo… unu… doi… trei… treisprezece… urati mai sunteti, plini de sange, sfartecati, taiati in bucati, goi… si se smuceste parca ar fi coplesita de-o greata fara seaman: Nu va atingeti de mine, duceti-va, plecati… plecati… Nu-i vedeti cum se zbat, cum gem, cum plang, cum tipa… si iarasi. Nu avem apa cea sfanta sa spalam pata pacatului originar… nu avem haine sa ne acoperim goliciunea… nu avem haina de sarbatoare pentru praznicul ospatului nostru vesnic… suntem alungati… inghetam de frig… ni-e foame… da-ne lumina, lumina… spala-ne! Nu auziti?

Priviti acolo, unu… doi… trei..,
In sfarsit cuprinsa de un acces de furie, striga;

- Plecati… plecati… vreau sa-mi ia ochii… inima… lasati-ma! Plecati… plecati!…

Si o impinge cu violenta la o parte pe maica. Din fericire, in acea clipa intra medicul. intr-un val de sange a fost dat afara capul copilului. Hotarare rapida: operatie imediata.
- Totul e gata, zice maica.

- Credeam, raspunsei.

- Raman si eu se ajut, zisei, maicile fiind risipite pe la atatea spitale; sunt putine.

Medicul intari banuiala mea. Copilul era taiat in bucati de-o scula de fier, sanul ranit in mai multe parti; bolnava dadu in peritonita. Cum sangele curgea de mai multe ore, credeam ca victima va sfarsi inspre dimineata.

S-a adus la cunostinta sotului. Primi vestea cu sange rece pana ce nu i se spuse ca-l asteapta inchisoarea. Atunci izbucni in toate furiile blestemand avocatii care-si baga nasul in treburile altora.

In vreme ce tipa si blestema, sarmana femeie, pe jumatate narcotizata incepu sa numere din nou.

- Unu… doi… trei… patru… cinci… sase… opt. Cuprins de spaima, omul fugi.

Biata nefericita planse si se zbuciuma strigand inca trei zile si trei nopti in sir. Cele mai tari doze de narcotice nu ajungeau s-o linisteasca. Avea privelistea neintrerupta a celor treisprezece copii ucisi in sanul sau si venind spre ea cu jalea lor, cu acuzele lor, cu rugile lor.

Nu a fost deloc in stare sa primeasca un indemn la cainta, sa i se poata vorbi de bunatatea si indurarea lui Dumnezeu, de intoarcerea sufletului. Totusi, nu o puteam lasa sa sfarseasca asa. Maicile, bolnavii, medicul insusi, nu stiau ce sa mai faca. Nici preotul nu a putut face nimic.
In ziua a patra, paru ca-si revine. Am chemat preotul si am instiintat sotul.

Preotul veni in graba. Dupa cele dintai cuvinte, femeia spuse:
- Au fost treisprezece; treisprezece. Nu ma intreba altceva. Si in vreme ce ii vorbea de mila cea fara de margini a lui Dumnezeu, nenorocita, adunandu-si ultimele puteri zise: - Lasati-ma sa plec… vreau sa ajung in iad si sa platesc in vesnicie omorul acela. Si cand isi vazu sotul intrand, rosti ultimul cuvant: „Ucigasule!” si muri.

Copiii se vor ridica la judecata impotriva mamelor si vor striga mai tare asupra lor de cum au sa strige micii Viflaimiti impotriva lui Irod. Si pana atunci, pe neasteptate razbat din strafundurile inimii si-ale constiintei glasurile celor ucisi cu un indoit omor, dupa cum spune Sfantul Leonardo de Porto Maurizio, omorul trupului si omorul sufletului. Fericit calatorul asasinat in miez de noapte in padure! Acela poate starni inca un act de cainta. Dar pruncul rapus in pantecele mamei nu va avea nici o nadejde de mantuire.

Macar de l-ar fi crescut cum il cresc mancatorii de oameni ca sa-si hraneascapantecele cu el si sa rapuna foamea. Nu, aceasta crima nu are asemanare. Si nici pedeapsa ei nu-si va gasi pereche. Ar putea merita oare altceva „cel mai rece dintre monstri?” Glasul atatui sange striga impotriva lor: „Pana cand, Doamne, nu vei razbuna sangele nostru?…”.

Sursa: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/11/20/copiii-se-vor-ridica-la-judecata-impotriva-mamelor/

Alte surse:

- Brosura: Avortul si contraceptia http://www.avortulsicontraceptia.ro/arhiva/Brosura-Avortul-si-contraceptia-7-mai-2008.pdf