Intreruperea voita a sarcinii Imprimare
Avort - Ce spune Biserica Ortodoxa
Scris de Administrator   
Joi, 04 Septembrie 2008
Vizualizări: 7232

din “Bioetica si taina persoanei - perspective ortodoxe”
Editura BIZANTINA

La 20 noiembrie 1979 Parlamentul s-a reunit pentru a reexamina legea referitoare la intreruperea sarcinii la cerere. Dezbaterea incepuse deja in randurile opiniei publice. La cererea Serviciului Ortodox de Presa (SOP), Olivier CLEMENT reia si dezvolta ideile pe care le-a facut publice inainte chiar ca legea din 1975 sa fie promulgata (Activites de lajeunesse orthodoxe, nr. 29, in Contacts, nr. 83).

Plasand problema intr-un context mai larg, acela al naturii profunde a omului, teologul ortodox o situeaza la nivelul sau fundamental, acela al tainei persoanei. In acest fel, se depaseste nivelul legal, pentru a orienta responsabilitatea crestina pe calea unei spiritualitati creatoare si a unei pedagogii pline de rabdare.

Este greu sa vorbesti cu seninatate despre avort pentru ca acest subiect implica raportarea la viata si la moarte, adica la aspecte grave ale conditiei umane; dar si la femeie in „stranietatea” sa carnala in care se amesteca viata, moartea, sangele, ca si cum ne-am afla in fata unei aparitii nelinistitoare a sacrului. Sa mai adaugam si faptul ca femeia, in tot trupul ei, traieste adesea o oboseala, o insingurare, o neliniste in fata carora reactiile masculine sunt destul de superficiale.

In ciuda acestor dificultati, as dori sa incerc sa trasez cateva jaloane in abordarea spirituala a acestui subiect.

Ulterior, voi evoca rolul pe care l-ar putea avea crestinii in societate.
Din punct de vedere ortodox, este evident faptul ca fiinta umana, adica persoana, exista inca din momentul conceptiei. Scolastica occidentala, influentata de gandirea antica pagana, considera ca sufletul este forma trupului si deci, ca embrionul nu capata atributele umanitatii decat cateva saptamani mai tarziu, atunci cand trupul dobandeste forma umana.

Biblia insa nu face distinctie intre suflet si trup. In Biblie, ca si in scrierile patristice si in liturghie (care sarbatoreste „conceperea” Sfantului Ioan Botezatorul sau a Fecioarei Maria) fiinta umana exista din momentul conceperii sale. Ştiinta din zilele noastre insista si ea asupra faptului ca programul genetic al unui individ se constituie in momentul fuziunii celulelor parentale.

Copilul nu apartine parintilor sai, el apartine lui Dumnezeu. In primele cateva saptamani, in care prezenta sa este inca ascunsa, pruncul trebuie primit cu o anumita credinta. In aceste saptamani avortul pare sa nu ridice probleme, deoarece femeia refuza sa accepte ca bucatica de carne anexata trupului sau este cu adevarat alta faptura. Ceea ce ea ucide nu are chip, nu are forma omeneasca, ci doar consistenta fragila. Acest necunoscut fara aparare, fara forma si avand o prezenta discreta nu este oare dupa chipul lui Dumnezeu, Care si El a luat „chipul robului” si Care nu se poate face simtit decat daca este primit cu dragoste ? Oricum ar sta lucrurile, din perspectiva crestina, argumentul partizanilor avortului ca embrionul „apartine” mamei nu are sens.

Femeia pare consacrata acestei primiri, acestei maturatii tainice. Putem face din avort o operatie relativ benigna pentru organism. Dar niciodata acesta nu va deveni o operatie binefacatoare pentru sensibilitatea profunda a unei femei, pentru „rarunchii indurarii”, in sens uterin, ca sa folosim frumoasa exprimare prin care in Biblie este denumita mila cea mai profunda a lui Dumnezeu.

Daca este adevarat ca trupul si sufletul se reprezinta unul pe celalalt, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, am putea spune ca adevarul femeii este acea vocatie a maternitatii spirituale atat de bine exprimate in icoane de chipul Fecioarei Mangaietoare, acea vocatie „de a-L naste pe Dumnezeu in sufletele zbuciumate”, cum scria Paul Evdokimov. Or, o femeie care recurge la avort si care, mai ales, o face in mod repetat risca sa-si distruga propria-i structura spirituala.

Avem dreptul sa afirmam aceste lucruri numai in masura in care ne simtim in stare sa ne ocupam, material si moral, in cadrul comunitatilor noastre, de aceste femei cuprinse de disperare, de nelinisti si de truda, care nu vad alta iesire din situatia in care se afla decat avortul.

Cate femei nu ar renunta la aceasta „solutie” al carei caracter violent il resimt profund, cel putin prima oara, daca ar intalni in noi, in bisericile noastre, putina dragoste dezinteresata, o primire fara reprosuri si certitudinea ca, pentru un crestin, nu ar fi nici o problema sa se casatoreasca cu cea pe care lumea burgheza o numea, nu fara o atitudinea de stranie blasfemie, „copila-mama”, daca o iubeste.

Pe de alta parte, in ce masura suntem in stare sa primim printre noi o femeie care a avortat si care astfel s-a coborat in infern (fie el si infernul lacuit si aparent primitor al unei clinici ultramoderne) ? Suntem noi in stare sa o absolvim de vina, sa ne impacam cu ea si sa o facem in acelasi timp sa inteleaga gravitatea faptei sale - si trebuie sa facem asta pentru ca vindecarea sa fie reala - si gravitatea si mai mare a dragostei lui Dumnezeu si a fratilor sai pentru ea ?

Trebuie sa evocam aici, rugaciunea pentru femeia care a avortat din proprie vointa care exista in ritul ortodox: „Stapane, Domnul Dumnezeul nostru, Care Te-ai nascut din Sfanta Maica si pururea Fecioara Maria si Care ai fost asezat in iesle (ca un embrion minuscul in uterul matern!) ai mila, in marea Ta indurare, de roaba Ta care astazi a pacatuit facand o crima [...] si avortand ceea ce era zamislit de ea [...]. Vindeca ranile sale, da-i sanatate si putere in trup si in suflet, Tu, care ii iubesti pe oameni [...]. Vindec-o de suferinta trupului si de viermele launtric care o roade [...] caci in ochii Tai, Doamne, toti suntem pacatosi“.

In aceasta rugaciune este cuprins totul:constientizarea tragica a avortului - si in aceasta consta functia terapeutica a pocaintei -, aducerea aminte ca toti suntem, din punct de vedere spiritual, degenerati, ca vietile noastre sunt cumplite ratari si ca pocainta ne priveste pe toti.

in plus vorbeste despre marea bucurie a iertarii lui Dumnezeu pentru cea care se pocaieste si „isi intoarce sufletul”. „Mergi si nu mai pacatui”.


Sursa: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/12/11/intreruperea-voita-a-sarcinii/


Lenea si indiferenta sunt mai periculoase decat toata lucrarea diavoleasca.